De ce se duceau interbelicii la facultate?

1

January 23, 2015 by calatoriinterbelici

Chiar… De ce se înscriau tinerii la Universitate în urmă cu 80 de ani? Un articol al  “Realităţii ilustrate” din 1933 ne dă mai multe răspunsuri, dintre care unele, trebuie să mărturisim, sunt cel puţin deconcertante. Asemănările dintre ieri şi azi, dintre interbelic şi contemporan, par mult mai numeroase decât diferenţele.

Să începem însă cu o statistică lămuritoare privind numărul, sexul şi naţionalitatea studenţilor din câteva facultăţi bucureştene în anii ’30. Observăm, printre altele, o creştere uşoară a numărului total de studenţi şi una ceva mai notabilă a numărului de prezenţe feminine, raportul ajungând la Litere-Filozofie, de pildă, de aproape 2 fete la fiecare băiat nefericit (sau, cine ştie, fericit) pasionat de literatură. Le întâlneai de asemenea în număr mare la Facultatea de Farmacie, dar nici la Medicină nu se lăsau mai prejos, numărul lor crescând cu 50 de procente în doar 6 ani:

Motivele tinerilor de a se înscrie la facultate erau, desigur, foarte variate. Te-ai fi aşteptat la ceva mai multă seriozitate şi responsabilitate în cazul lor decât în cel  al confraţilor contemporani. Greşit! Felul uşor idealizat în care percepem astăzi interbelicul este dezminţit din ce în ce mai mult de micile anchete ale epocii. Aşadar, nici vorbă, monşer, de seriozitate!

Existau şi prin anii ’30 ai secolului trecut studenţi care, la fel ca astăzi, se înscriau la Universitate din întâmplare, din greşeală sau din lipsă de ocupaţie.

O bătaie…cu făină între studenți

     Unii erau fii de oameni bogaţi, cu haine scumpe de blană pe timp de iarnă şi maşină parcată la ieşirea din facultate. Aceştia se înscriau la Universitate fie de teamă să nu fie dezmoşteniţi de părinţii care îşi puseseră mari speranţe în creerele progeniturilor, fie pentru a nu ajunge de râsul înaltei societăţi: Ce să faci! Aşa e obiceiul, îţi trebue o patalama, o spoială, un titlu ca să te ridice în stima celor cu care vii în contact, indiferent de felul cum ai reuşit să obţii acea patalama. Şi pe atunci se purta aşadar diploma de dragul diplomei, absolvirea unei facultăţi fiind un soi de rit de trecere absolut necesar, ca tatuajul în unele triburi africane- o formă lipsită însă de conţinutul simbolic al însemnelor arhaice. O fiţuică, ce să mai!

Câte unul mai înstărit se înscria la facultate pentru a se bucura de viaţa studenţească cu nenumăratele-i chefuri. Să o tot ţii în petreceri patru ani sau chiar mai mulţi, după caz. Asta dacă nu cumva te plictiseai şi te apucai, cum ne spune un brav june, de…politică: Nici nu ştii câtă veselie, câtă camaraderie, petreceri, tinereţe, chiar chefuri. Mă complac grozav în societatea camarazilor mei studenţi. Cu învăţătura însă stau cam prost, în trei ani n’am reuşit încă să-mi iau examenele de anul întâi. Când m’oi plictisi de Facultate, m’apuc de politică, ca şi tata.

    Alţii mai luminaţi şi mândri de numele lor voiau să nu mai fie “băiatul tatei”, să îşi facă un rost şi să-şi deschidă singuri, nu prin intermediari paterni, uşile în carieră: Ei bine, tocmai pentru asta vreau să fiu „cineva”. Îl ador pe tata, dar m’aş simți nenorocit, distrus, ca în viaţă, în toate împrejurările, să mi se deschidă uşi şi suflete cu cheia trecutului tatălui meu.  Asemenea spirite erau însă cam rare.
Un grup de studenți pe străzile capitalei

La fel ca acum, întâlneai tot soiul de figuri ciudate şi amuzante pe holurile universitare. Aflăm aşadar de la un fiu de chiabur, mic de stat, dar mare la fapt, că venise la Bucureşti pentru a regenera clasele urbane: Noi suntem datori să reîmprospătăm păturile orăşeneşti degenerate – un motiv, trebuie să recunoaştem, cel puţin interesant şi cam proletar pentru o clasă socială care va fi ţinta preferată a propagandei comuniste de mai târziu.Un tip uman deosebit în peisajul academic îl constituiau tocilarii, pe care i-am întâlnit şi la căminul Academiei comerciale în ultimul nostru articol despre viaţa studenţească. Aceştia, idealişti şi însetaţi de cunoaştere, veneau cu noaptea-n cap şi perna-n servietă ca să prindă un loc în prima bancă. De ce atâta agitaţie pentru a te aşeza în primele rânduri? Păi, simplu, pe la rândul al patrulea se termina facultatea şi începea orice altceva – se vorbea, se lucra, se citeau ziare, se jucau cărţi şi zaruri. De la bal la spital şi de la învăţătură direct la băutură sau alte activităţi relaxante: dela banca a patra încolo, aspectul sălii în timpul cursurilor este foarte curios, se vorbeşte, se lucrează, se citesc jurnale, ba chiar se joacă cărţi şi zaruri.

Fetele, ah, iară fetele, erau şi atunci teribil de sincere. Întrebată de ce s-a înscris la facultate, o tânără vioaie recunoaşte: Pentruce?, îmi răspunde ea impasibilă, ca s’o fac şi pe asta.  Altfel spus, ca să aibă de ce să regrete sau să se mire mai târziu: -Şi dece s’o faci? -Doamne! Câte nu faci în viaţă?… şi după ce ai făcut, peste o săptămână, o lună, un an, la bătrâneţe chiar, te întrebi singur dece ai făcut?

Alte tinere, la fel de fruste, veneau la Universitate, altfel spus în capitală, ca să scape de sub supravegherea draconică a părinţilor şi de viaţa plictisitoare şi plafonată a provinciei. Veneau mai precis pentru libertate…. Ei, şi-acum să vezi  discurs feminist despre libertate, egalitate şi nici urmă de feminitate! Glumim desigur, nefiind deloc misogini. Însă interbelicii, după cum vom demonstra într-un alt articol, cam erau, ceea ce explică probabil afirmaţiile progresiste înflăcărate ale unor tinere care doreau să ajungă egalele bărbaţilor:  Până când să stăm împletind ciorapi să-l aşteptăm pe Făt-Frumos ca să binevoiască să vină şi să ne ia de nevastă? Vrem libertate şi egalitate. Prin urmare, libertate, confrate (sau soră) şi viaţă de noapte. Sau dacă nu, socială, cu restaurant, cinema şi café-concert.

    Mica anchetă privind motivele studenţilor de a se duce la facultate relevă aşadar multiple aspecte ale societăţii interbelice. Întâlnim cu precădere două emancipări: cea dintâi este şi cea mai amplă, vizând masele populare care aveau un acces mult mai mare la educaţie. Absolvirea unei facultăţi înlesnea, în viziunea interbelicului provenit din lumea rurală, accesul în spaţiul urban şi depăşirea condiţiei sale sociale. Cea de-a doua emancipare le privea pe tinerele dintre cele două războaie mondiale, care îngroşau cu fervoare rândurile studenţimii române. Într-atât încât un alt articol semnala în “Realitatea ilustrată” că erau chiar prea multe …De data aceasta facultatea reprezenta pasul de la o viaţă dependentă financiar de soţ sau părinţi la una independentă, presupunând o slujbă și o mai mare libertate de mişcare în spaţiul social.

Între fabrică de hârtie (hârtie care se numeşte diplomă) şi atanor social, Universitatea deţinea aşadar în perioada interbelică aproape acelaşi statut eteroclit din zilele noastre. De la cheflii la tocilari, o gamă variată de tipuri umane, sau mai degrabă studenţeşti (studentul nu e tocmai om!) îşi desfăşura intens activitatea în amfiteatre, pe holuri sau în baruri, sfidând trecerea timpului şi delimitările istoricilor.

Salvează

Advertisements

One thought on “De ce se duceau interbelicii la facultate?

  1. […] Sursă: De ce se duceau interbelicii la facultate? […]

    Like

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: