Despre mititei

2

February 22, 2015 by calatoriinterbelici

Trebuie sa facem din capul locului o preciziune gramaticala- avem de-a face, credem noi, cu un cuvant defectiv de singular. Realitatea o confirma : intalnim rareori „mititel”, insa mai totdeauna „mititei”. Motivul e simplu: nici un roman care se respecta nu a mancat vreodata un singur mititel, ci mai multi, fiind cunoscuti pentru puternica lor constiinta de clasa gastronomica. Stim, DEX-ul ne contrazice, insa daca aruncam un ochi pe dictionarul lui Saineanu din 1929, editia a VI-a, iata ce aflam:

  mititel a. foarte mic. [Poate în loc de michitel (cf. puțin-t-el)]. ║ m. 1. fam. copilaș: câți mititei ai ? 2. necuratul (nume eufemistic): nu cumva să vă împingă Mititelul CR. 3. pl. cârnați mici fără piele fripți la grătar. 
      Mititelul prin urmare nu era niciodata singur in perioada interbelica. Termenul colectiv „mititei’” se mai intrebuinteaza si astazi, insa intr-un registru voit neaos si nostalgic. Locul cuvantului privilegiat de interbelici este luat de mai prozaicul si recele „mici”, lipsit de afectiunea care inconjura alimentul pe timpuri. O istorie a limbajului culinar romanesc asteapta inca de altfel sa fie scrisa, pentru ca tocana e de fapt tocanita, sarmaua sarmaluta si mamaliga mamaliguta. Hotarat lucru, romanul isi iubeste mancarea traditionala si nu ezita sa o alinte printr-un diminutiv de fiecare data cand are ocazia.  
      Insa spre deosebire de mamaliguta si sarmaluta, mititeii nu sunt o mancare tocmai traditionala. Reprezinta de fapt un preparat orasenesc, iscat mai degraba pe gratarele gradinilor de vara, decat pe vatra stramoseasca. Mititeii sunt prin urmare urbani si cu precadere sudisti, ca miticii, cu care pesemne intretin niste relatii tainice de inrudire (lingvistica, desigur). Mititelul nu s-a nascut la sat, ci in miezul vesel al capitalei, prin a doua jumatate a secolului al XIX-lea. Aflam din „Bucurestii de altadata” ai lui Constantin Bacalbasa ca pe strada Covaci se afla restaurantul Iordache, celebru in epoca pentru bucataria sa romaneasca. Adevarata celebritate i-o va aduce insa ziaristul, umoristul si pamfletarul  Nicolae T. Orasanu, care va ticlui o lista de bucate nastrusnica, inventand cate un echivalent hilar pentru fiecare produs:
 
‘„Painea era numita o abondenta. Gheata: crema de Siberia. Scobitoarea: o baioneta. Tacamul: un regulament. Tuica: o idee. Socoteala: protocolul. Carnatii: mititeii. Carnatii mari: patricieni. Un ardei rosu: o torpila. Varza acra: origina de Belgrad. Sticluta de vin: o pricina. Ocaua de vin cu borviz la racitoare: o baterie. Apa: o naturala. Paharele pentru vin: semi-plutoane. Cafeaua neagra turceasca: un taifas etc. etc.
Restaurantul primise chiar supranumele La idee. Dar vorba nu s-a pastrat. In schimb: mititetii, bateria si protocolul s-au impamantenit. Mititeii si bateria vor trai lunga vreme in viitor.’”
Si avea dreptate! Bacalbasa s-a dovedit profet si a prevazut cum nu se poate mai exact ca mititeii vor supravietui, ca denumire si fel de mancare, pana in zilele noastre. Dincolo de digresiunile noastre lingvistice cam plictisitoare, un lucru e cert, mititeii erau o prezenta cel putin la fel de constanta in viata interbelicilor ca in cea ceva mai agitata a lumii contemporane. Marturiile sunt nenumarate, atat literare, cat si fotografice. Sa incepem cu scrisul, daca tot am batut campi filologici la inceputul articolului.  
Incepem statistic: in lucrarea lui Mircea Damian, „Bucuresti”, din 1935, cuvantul in sine apare de 9 ori. Destul de putin aparent, insa destul de mult pentru o opera ce se voia descrierea unui oras, fie el si capitala tarii. Inca de la pagina 6 a volumului, in care isi povesteste primele zile petrecute ca provincial obosit si hamesit in Bucuresti, Mircea Damian este izbit de consistenta fumului de mititei: 
 „Seara, am ajuns in Cismigiu. Lume multa, muzica, toamna si miros de mititei. Am cazut pe trunchiul unui copac (pe care azi se odihnesc somerii si haimanalele), cu narile dilatate si toamna in priviri.” 
Tot in Cismigiu, Mircea Damian va intra pentru prima data in contact cu contrastele bucurestene, ce nu erau totusi lipsite de farmec. Langa poezia noptilor cu luna plina sfaraiau nerabdatori mititeii, iar inainte de plimbarea serala si romantica pe lac, cetateanul si cetateana isi umpleau stomahurile cu o fleica apetisanta.

 

     
Asta va sa zica Bucurestii! Mititei langa luna. Unde nu e miros de mititei, Bucurestii inceteaza sa mai existe. Prin urmare Damian nu poate decat sa deplanga occidentalizarea capitalei prin aparitia block-haus-urilor si a bulevardelor aerisite. Pentru el, Bucurestii autentici, vii, sunt cei aglomerati, inghesuiti, pitoresti si… mirositori. Iata-l prin urmare cum descrie bulevardele Bratianu, Take si Catargiu:

 

    
Mirosul de mititei face parte asadar din specificul bucurestean. Fiind cel mai mare oras al tarii era de altfel si normal sa detina cele mai multe gratare fumegande. Despre mititei ca mancare nationala scrie si Sir Sacheverell Sitwell, in „Calatorie in Romania”, laudand totodata calitatea bucatariei romanesti si preparatele ieftine ale gradinilor de vara bucurestene: 
„Probabil, dupa bucataria din Rusia prerevolutionara, bucataria nationala romaneasca este cea mai buna din Europa. Chiar in aceste gradini ieftine din Bucuresti, cina consta dintr-o ciorba de peste sau de pui potrivita cu smantana, care e urmata de crap, stiuca sau sturion. Alte feluri de mancare sunt mititeii, un fel de carnati la gratar; tocana, din vitel cu sos de rosii, sarmalele, niste bulete de orez cu carne tocata, infasurate iarna in frunze de varza, iar vara, in foi de vita, semanand de fapt cu dolmaua greceasca; cotletele fragede de miel, sau muschiul de vita, filet de boeuf, intotdeauna excelent. Mai putem pomeni si carnea de vita la frigare sau „fleica”, ardeii umpluti, ardei grasi umpluti cu orez si carne tocata”
 Suntem siguri ca de la atata mancare vi s-a facut foame, asa ca va lasam cu cateva fotografii de Willy Pragher si nu numai, ce surprind mititeii in actiune, alaturi de alte preparate din carne: 

Gratarul sfaraia, dupa cum puteti vedea, in buna traditie bucuresteana pastrata pana in zilele noastre, anume in fata bodegii. Doar nu era sa afume domnul propritar bucataria localului. Si-apoi mititeii nu au acelasi gust daca nu sunt facuti la aer curat, cu praful stradal aferent. Fotografie de Willy Pragher din 1932.

 

Ce ar fi micul fara bere? Aveti de unde alege, Luther si Bragadiru, numai bune sa ude un „gratar special”


Si desi era deja razboi in 1943, romanul nu se lasa nici de fleica sa, nici de mititei. Fotografie de Willy Pragher

Salvează

Salvează

Advertisements

2 thoughts on “Despre mititei

  1. Mara Popa says:

    Fain articol! Mulțumim! 🙂

    Like

  2. Ne bucuram ca v-a fost pe plac 🙂 Si noi va multumim ca ne-ati citit!

    Like

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: