Zilele și nopțile de vară ale bucureștenilor

Leave a comment

July 26, 2016 by calatoriinterbelici

Ziua de vară a bucureşteanului interbelic era de cele mai multe ori un cerc.Cele 24 de ore se încheiau aşa cum începeau, în zori de zi. Anume în grădinile de vară, de la periferie sau de la Şosea, în funcţie de buzunar şi de statut social sau cu ochii încercănaţi de insomnii. Când se îngâna ziua cu noaptea, pe la orele 4, chefliii se ridicau clătinându-se de la mese şi se îndreptau spre casele lor, pe când bucureştenii mai cuminţi, în inferioritate numerică, abia reuşeau, la aceeaşi oră, să închidă ochii după o noapte sufocantă, tropicală, în care căldura alunga somnul mai ceva ca o cafea băută în tihnă la Capşa la orele amiezii. Dar ce odihnă să mai prindă bietul funcţionar sau chefliu în adierea cât de cât răcoroasă a zorilor, când la orele 5 începeau să zdrăngăne tramvaiele, să urle sirenele fabricilor chemându-şi muncitorii şi să răsune strigătele înnebunitoare ale oltenilor veniţi cu zarzavat în capitală sau ale lăptăreselor? Nici gând să mai dormi.
oltean pe străzile capitalei
Noaptea bucureşteanului, fie el chefliu sau cuminte, era prin definiţie scurtă. Nu se dormea prea mult, din pricina căldurii: unii alegeau să o domolească cu bere rece şi voie bună, alţii cu prosoape ude şi perpeliri continue în patul personal. Nedormit, cu ochii roşii, agasat de zgomotele unui oraş care se trezea cu noaptea în cap, bucureşteanul se ducea la serviciu neurastenizat şi isteric, la fel ca toţi ceilalţi colegi ai săi şi la fel ca şeful autoritar, exasperat şi el de arşiţă. Trai pe vătrai, ce să mai – la propriu.
Pe la prânz, prin mahalale începeau deja să sfârâie grătarele şi să se umple străzile cu un miros puternic de usturoi şi carne friptă. Prin oraş, burghezii îşi luau plini de sudori masa în dughene mai mult sau mai puţin salubre. După-amiaza aducea pentru toată lumea chinul muştelor şi al bondarilor. Nu prea puteai prinde din cauza lor o oră de somn cumsecade, cât să mai recuperezi din noaptea pierdută: „După dejunul luat în sudori de „burghezi” la marginea de trotuar, sau la măsuţă umedă, pe la cârciumile de la periferie, începe tortura muştelor şi bondarilor, puşi să alunge ultima încercare a disperaţilor bucureşteni de-a fura un sfert de ceas de somn.
vânzător de gheață pe străzile capitalei
Pe străzi, negustori cu vase pline de gheaţă, care, topindu-se, lăsa dâre lungi pe asfaltul capitalei, îmbiau trecătorii cu limonadă sau sifon rece. Dar în doar 5 minute băutura răcoritoare dobândea temperatura ceaiului stătut. Mai umblau printre ei comercianţi cu porumbi fierţi sau vânzători de îngheţată.

Pe la orele şase diverşii băieţaşi de la cârciumi începeau să stropească cu apă asfaltul sau piatra cubică din faţa localurilor. Vezi Doamne, ca să mai răcorească aerul!  Degeaba însă, mai mult ridicau praful şi făceau noroi. Capitala, ca şi în zilele noastre, era o imensă adunătură de străzi prăfoase. Să ferească Cel de sus să treacă în goană  vreun automobil! Nu se mai vedea om cu om. Cel puţin pe străzile secundare şi în mahalale. Tot pe la orele şase, lăutarii îşi acordau viorile plesnite şi îngăimau, cu mesele goale, în fundul cârciumii sau grădinii de vară, un prim cântec răguşit din cauza gâtlejurilor arse de caniculă.

Încet-încet însă, bucureştenii, disperaţi de iadul de peste zi şi chemaţi de glasul lăutarilor, îşi căutau alinarea la aceste terase şi grădini, umplându-le până la refuz, deși o făcuseră și în noaptea precedentă: „Inebuniți de-o zi de iad, bucureştenii uită cu dinadinsul de amăgirea petrecerii din ajun şi cu riscul de-a nu plăti chiria, sau de-a intra în puşcărie, pentru delapidări de bani publici, îşi iau prietena sau soţia şi copiii şi pornesc spre „grădina de vară” a periferiei, în speranţa de-a găsi o nouă climă şi un suflet nou.”  Aceeaşi situaţie era şi la Şosea, printre boeri: „La Şosea, în boschetele cu flori suave şi colonade amintind graţiile Partenonului, drama e aceiaşi, deşi chelnerii sunt mai sclivisiţi, preţurile mai mari. Domnii mai pretenţioşi şi cucoanele mai capricioase”. Diferite erau doar numărul capriciilor şi preţul plăcerilor.

Pentru bucureştean, aşadar, instituţia fundamentală era, în anotimpul canicular, grădina de vară, altfel spus restaurantul în aer liber, înconjurat de niscaiva verdeaţă. Faptul e atestat şi de sir Sacheverell Sitwell, călător englez prin România anului 1937, care identifica specificul Bucureştilor în numărul impresionant al acestor localuri: „Probabil datorită marii varietăţi alimentare şi totodată căldurii toride, Bucureştiul are un număr neobişnuit de mare de grădini de vară. Acelaşi lucru poate fi văzut acolo unde o mare parte a populaţiei Bucureştiului îşi petrece vara. De pildă, şoseaua dintre Predeal şi Sinaia, pe o distanţă de 12 mile, e mărginită de ambele părţi cu restaurante în aer liber. În Bucureşti se găsesc în toate cartierele oraşului”. Unele persoane care au stat  două luni în Bucureşti, ne mai spune Sitwell, recunoşteau că plecau fără să fi vizitat 20-30 de grădini de vară la care nu avuseseră timp să ajungă.

 Terasa Otetelașanu și Restauranta La Șosea – 2 vechi locuri de petrecere ale bucureștenilor

Cartea lui Sitwell, O călătorie în România, ne dezvăluie şi ce mâncau bucureştenii şi mai ales când. Spre miezul nopţii. Dacă cina începea aşadar la orele 12 noaptea, nu ne mai mirăm că bucureştenii se ridicau de la masă abia la orele 4 dimineaţa. Englezul enumeră şi laudă de asemenea mâncărurile româneşti, strecurând fără să vrea şi câteva feluri cu origini turceşti: 

Chiar în aceste grădini ieftine din Bucureşti, cina constă dintr-o ciorbă de peşte sau de pui potrivită cu smântână, care e urmată de crap, ştiucă sau sturion. Alte feluri de mâncare sunt mititeii, un fel de cârnaţi la grătar; tocana, din viţel cu sos de roşii, sarmalele, nişte bulete de orez cu carne tocată, înfăşurate iarna în frunze de varză, iar vara, în foi de viţă, semănând de fapt cu dolmaua grecească; cotletele fragede de miel, sau muşchiul de vită, filet de boeuf, întotdeauna excelent. Mai putem pomeni şi carnea de vită la frigare, sau „fleica”, ardeii umpluţi, ardei graşi umpluţi cu orez şi carne tocată. Puii la frigare sunt şi ei o specialitate românească. Alte feluri absolut delicioase sunt pilaful de potârnichi şi racii, sau cozile de raci, pregătite în mai multe feluri, cu şofran sau paprika, ce au un gust mai bun decât langustele. România are şi propriul caviar, pe care îl preferă proaspăt, fiind adus în aceeaşi zi de la Marea Neagră, dar trebuie să spunem că nici un caviar sărat românesc nu e cu nimic mai prejos decât cel din Caspica.

Grădinile acestea erau farmecul şi sufletul nostalgic şi muzical al oraşului, astăzi dispărut. Bucureştiul, oraş al grădinilor, private sau deschise, de vară, a devenit o întindere cam prea uniformă de beton.  Pe atunci însă era o întindere presărată cu pâlcuri de verdeaţă din care răsunau cântece şi glasuri vesele: „O zi de vară, împărţită în două de siestă, o invenţie care, întâmplător, creează iluzia că-ţi prelungeşte viaţa, nu şi-ar putea găsi o încheiere mai plăcută decât într-o cină acompaniată de muzică. Aceasta e, într-adevăr, plăcerea culminantă a Bucureştiului”. Se cânta muzică americană, jazz cu precădere, dar şi muzică vieneză sau rusească, alături bineînţeles de cântece româneşti.

De ele mărturiseşte Sitwell că s-a îndrăgostit, mai ales de Ionel, Ionelule„Spre sfârşitul celor câteva zile petrecute în Bucureşti, această muzică ajunge aproape să-ţi stăpânească subconştientul. Asta este adevărata nostalgie, căci specificul acestor melodii constă fără îndoială în tristeţea şi deziluzia pe care o aduc, dincolo de cuvinte, care pot avea un sens cu totul opus. Par să rostească, cinic, mesajul lipsei de noroc din viaţă şi al lipsei de sens a fericrii. (…) Noapte de noapte ea continuă. Ionel, Ionelule, această capodoperă a dezamăgirii, deşi peste o clipă poate fi învăluită cu un sens total diferit, poate deveni cu uşurinţă o obsesie. (…) În ajunul plecării, chiar înainte să adorm, mi l-am amintit din nou. Iar apoi, imediat, acordurile lui s-au strecurat din cafeneaua în aer liber de alături, pe şoseaua Kiseleff, pe sub copaci. Era patru dimineaţa (…) Acesta era Bucureştiul, un oraş ca nici un altul. Şi din nou refrenul s-a făcut auzit întruchipând nostalgia gândurilor mele. Totul, absolut totul era cuprins în acea melodie.” 

La fel cum tot modul de viață al vechiului bucureștean era cuprins de larma unei grădini de vară.
Autor: Andreea Apostu
sursa imagini: Realitatea ilustrată, 22 iulie 1936, deieri-deazi.blogspot, bucurestiivechisinoi.ro
sursa text: Realitatea ilustrată, 22 iulie 1936, O călătorie în România de sir Sacheverell Sitwell, editura Humanitas.

Salvează

Salvează

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: