Bani falși. Povestea monedei interbelice de 100 lei.

Leave a comment

August 8, 2016 by calatoriinterbelici

Străinii care ajungeau în ţara noastră în anii 30 ai veacului trecut se mirau nevoie mare. Nu în faţa clădirilor, monumentelor, minunilor tehnice sau naturale ale României Mari (sau nu doar, dacă vreți) – ci în faţa apucăturilor locuitorilor săi. Străinii nu puteau fi decât uimiţi văzându-i pe români cum se joacă şi chiar cum aruncă, la propriu, cu banii. Asta se întâmpla nu pentru că românii ar fi avut prea mulţi, ci pentru că aveau prea puțini (din cei adevărați).

birjarul, șoferul de taxi și taxatorul din tramvai verifică toți moneda de 100 de lei

O problemă majoră pentru interbelicii noştri era falsificarea masivă a banilor, cu precădere a monedelor. Principala victimă a falsificatorilor pare să fi fost în 1935 moneda de 100 de lei. Bătută în 1932, de 31 mm diametru şi 14 g, moneda de 100 de lei era alcătuită din argint 50%, cupru 40%, zinc 5% şi nichel 5%. Interbelicii îi spuneau pe scurt „moneda din argint”. Nici cea de 250 nu era ocolită de falsificatori, dar parcă le era mai puţin dragă decât „suta”.

moneda incriminată
testul cu glaspapirul (în stânga)  un măturător, nefericit că moneda găsită e falșă

Toată lumea se temea de ea şi o bănuia că ar fi falșă: de la birjar la lăptar şi de la olteanul cu coşuri la „șofeurul” de taxi. Toţi se uitau cu atenţie la ea, o întorceau pe toate părțile, o frecau cu glaspapir, o cântăreau sau o aruncau, dând cu ea de trotuar, ca să audă cum sună: „Decum veţi încerca să daţi o sută de lei primului negustor depe stradă, olteanului bunăoară, el va lua moneda, se va chinci şi o va trânti apoi cu putere de trotuar. Se va întâmpla adesea să-ţi întoarcă banul: „Nu e bună asta. Daţi-mi alta!”. 

negustorul care arunca moneda pe trotuar

Când nu era prea sigur că banii tăi sunt buni, negustorul fie nu ţi-i accepta, ca olteanul de mai sus, fie mărea preţul:  „- Suta asta nu prea e bună, vă dau 60 de lei pe ea !” Şi uite-aşa pierdeai câte 40 de lei la fiecare monedă… Un primar (nu ni se spune oraşul), dată fiind situaţia, i-a obligat pe negustori să primească orice monedă de o sută. Negustorii au ripostat că fiscul şi autorităţile nu primesc decât banii controlaţi. Certuri, revolte, până când negustorii au refuzat o vreme în acel oraş, în semn de protest, orice monedă de 100 de lei, nu doar cele care li se păreau falşe.

franzelarul verifică dacă suta este falsă, comparând-o cu o alta, dovedită adevărată

 

la restaurant, chelnerul verifică și el suta

Și era tare greu să pui capăt epidemiei de pseudo-sute. Marea dificultate pentru autorităţi era că cetăţenii nu aduceau falsele monede la bănci. În loc să îi fie confiscată şi tăiată, românul prefera să o dea subtil mai departe, unuia la fel de nepriceput sau mai nepriceput ca el, care să ia moneda, crezând că-i adevărată. Şi uite-aşa se încingea un cerc sau o horă vicioasă, din care cu chiu cu vai mai puteai scăpa. În loc să reacţioneze împotriva invaziei de bani falşi, românii se complăceau în această situaţie, jucându-se sau aruncând cu banii, pentru a le testa veridicitatea, sau fructificând pe cât posibil naivitatea concetăţenilor, mult mai avansată decât a lor.

sediul Monetăriei Naționale

N.B. În acest articol am folosit special forma veche, interbelică, a lui „falsă”, anume „falșă”. Considerați acest fapt plăcerea vinovată a unui filolog suferind de nostalgii interbelice.

sursa text și imagini: „Realitatea ilustrată”, 14 august 1935

Autor și repovestitor: Andreea Apostu

Salvează

Salvează

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: