Toamna în Bucureștii interbelici

Leave a comment

September 20, 2016 by calatoriinterbelici

Toamna bucureşteană are multe chipuri. Nenumărate. E când veselă, când tristă, când vioaie şi plină de fumurile grătarelor cu mititei din întârziatele grădini de vară, când supărăcioasă, cu nori grei şi ploi ce te obligă să-ţi scoţi degrabă șoșonii şi galoșii din debara şi să pui în locul lor borcanele cu murături. În perioada interbelică, bucureştenii fie lăudau toamna, care transforma oraşul într-o reverie caldă şi înmiresmată de castane coapte, fie o afuriseau, sâcâiţi de ploile ei mocăneşti, de noroaie şi bălţi înspăimântătoare.

cismigiu

Toamna singuratică în Cișmigiu, „Ilustrațiunea română”

De cele mai multe ori ea venea pe neaşteptate. Şi anul acesta vara părea să se prelungească până târziu, dar parcă pe 16 septembrie nu mai era deja râsul ei. Toamna îşi pregătea de mult bagajele, ba chiar îşi iţise capul pe fereastra vagonului pe măsură ce se apropia de Gara de Nord. Pentru că, citim noi în revista „Magazinul”, toamna e o provincială, luând cu asalt orașul dinspre marginile lui: „toamna, în fond, e o provincială. Nu se simte bine în oraşele mari. O calcă lumea pe picioare, nu ştie cum să treacă strada, o orbesc reclamele luminoase şi soarele electric strică toate efectele… Pentru orăşeni nu e un anotimp serios. Nu i se dă atenţie destulă. De asta şi pleacă repede… în provincie… la Iaşi, de exemplu, unde e la ia acasă.”

Dar şi la Bucureşti e la ea acasă, şi mulţi, de la Mircea Eliade la Mircea Damian, recunosc că Bucureştiul e cel mai fermecător în 2 din cele 4 anotimpuri: primăvara şi toamna. Dacă primăvara totul e freamăt şi zumzet, soare îmbătător şi miros de pământ ce renaşte, toamna totul e foşnet şi surdină, lumină blândă prelingându-se peste lucruri.

14424190_1149596501782043_1326067667_o

revista „Magazinul”, fotografie de Iosif Berman

Dela Şosea vine toamna, şi dela Văcăreşti. Dulce şi melancolică, – vine întâi pe cer. Este mai jos cerul, şi mat. Seara cu stele, cu prea multe stele şi cu luna palidă, mare şi ostenită. Zilele sunt mai calme, amurgurile prelungi, nopţile beţive. Soarele apune într-o baltă imensă de sânge, şi e sânge peste tot cerul şi peste tot oraşul. Bucureştenii, neobişnuiţi, deşi toamna îi învăluie odată pe an, – se uită la cer şi la toamnă cu telescopul din piaţa Cercului Militar, sau dela statuia Brătianu, sau din altă parte. (…)Din nicio parte toamna nu este la fel. Dar este aceeaşi: bucureşteană. Parcă nu mai auzi niciun sgomot: este linişte peste tot. O linişte blândă, duioasă şi blondă, care începe dela pământ şi urcă până la stele şi care îţi face impresia că nu se mai isprăveşte. (…) Lumea se uită la soare cum coboară înroşind cerul,- şi oftează. Prea e frumos şi prea melancolic ceasul ăsta, care învăluie în tăcere şi care te îndeamnă să-ţi aduci aminte de lucruri foarte îndepărtate.

Conform lui Mircea Damian, „La Bucureşti, toamna, lumea nu râde: zâmbeşte”. Timpul pare să fie doar zâmbet şi aducere-aminte. După ce își făcea apariția la periferie, toamna lua cu asalt grădinile elegante din centru şi băncile Cişmigiului. Pe bulevard, ea le dădea copacilor, plini de praf şi sufocați de gazele de eşapament,  sfrijiţi și palizi din această cauză din mai până în octombrie, splendoarea binemeritată. Îi stropea cu roşu, îi făcea să lumineze stins sub cerul greu – „pentru ei toamna era o sărbătoare şi parcă o reînviere”.

cismigiu

Pe bancă în Cișmigiul tomnatic, „Ilustrațiunea română”

În Cişmigiu ea se instala cel mai târziu, furând azi un colţ de ram, mâine un petic de iarbă şi forţând restaurantul Monte Carlo să îşi închidă porţile până la primăvară şi să pună capăt mirosului usturoiat de mititei şi fleică. Aparent acesta era semnalul împământenirii toamnei: grădinile de vară începeau să se închidă. „E agonia grădinilor gastronomice, de care e plin Bucureştiul. Grădini luxoase cu lumină multă, mese de sticlă, scaune largi, chelneri în frac, jazz, numere de varieteu, şampanie, cocktailuri şi preţuri impertinente; grădini mai modeste cu mese de lemn, cu scaune tari şi şchioape, becuri palide, vin acru şi ieftin, mititei costelivi, clienţi gălăgioşi, lăutari plângăreţi şi chelneri familiari; sau simplele cârciumi cu umbrare răcoroase, pahare groase şi clondire popeşti, la barierele îndepărtate, unde nu mai ajung tramvaiele şi unde se opresc ultimele autobuze.”

Pe Calea Victoriei, sous la pluie.

Pe Calea Victoriei, sous la pluie.

Numai pe Calea Victoriei toamna nu pare să ajungă niciodată: nu are de ce să se prindă, nu tu copaci, nu tu urmă de vegetaţie. Doar după hainele doamnelor, paltoanele domnilor şi privirile lor îngândurate îţi poţi da seama că ea s-a insinuat şi aici: „Pe Calea Victoriei toamna n-are unde se opri. N-are de ce se agăţa. Nu-s nici copaci, nici flori, nici iarbă. Piatră, asfalt, metal şi sticlă. Amatoare de grădini şi aer liber, Toamna nu se opreşte la Capşa: nu-i place şvarţul şi dispreţuieşte cafeneaua literară. Vitrinele cu ciorapi de mătase şi toalete elegante n-o interesează: nu e cochetă şi ştie că nimic n-o prinde mai bine decât rochia ei de frunze galbene. Pe strada cea mai urâtă şi cea mai iubită a României Mari (iubită ca o metresă veche care ţi-a intrat în piele, pe care o urăşti şi de care nu te poţi despărţi) nu simţi că e toamnă decât după toaletele femeilor şi pardesiurile bărbaţilor. Aceeaș lume umblă forfota între lanţuri, seara, când s-aprind reclamele luminoase. Aceleaşi claxoane guiţă, rag, zbiară, mugesc şi grohăie (închide un pic ochii şi ai impresia că te afli într-o imensă menajerie!). Doar când vor începe ploile zgomotul are să se mai înmoaie, vătuit de negură, şi sub cortul uniform al miilor de umbrele, gălăgia străzii va căpăta un ton de conversaţie discretă.”

Iar toamna, chiar şi „bursa dragostei” avea de suferit, între Academiei şi Brezoianu. Fetele ce-şi vindeau serviciile amoroase nu mai aveau timp nici să fie evaluate, nici să îşi evalueze clienţii. Negocierile se făceau rapid, sub umbrelă, pe lângă ziduri şi cuplurile efemere se îndepărtau rapid către o cameră de hotel îndoielnică, pentru întâlnirea lor care, sub apăsarea toamnei, nu avea cum să dureze.

Numai ciorile, cu croncănitul lor asurzitor, cu aspectul lor de ciocli, nu aveau de suferit, veghind venirea iernii, poleiala alunecoasă şi strălucitoare a ploii pe străzile din centru, noroaiele mahalalelor şi fumul sobelor, care îl înlocuia treptat pe cel al mititeilor, precum şi zâmbetele furişate pe sub umbrele, menite să înlocuiască hohotele de râs ale verii.

sursa: revistele „Magazinul” și „Ilustrațiunea română”, cartea lui Mircea Damian, „București” (1935) și volumul Ioanei Pârvulescu, „Întoarcere în Bucureștiul interbelic”.

Culegător și autor: Andreea Apostu

 

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: