Anticarii dispăruți ai Bucureștilor

Leave a comment

October 8, 2016 by calatoriinterbelici

Tot soiul de tipuri umane au dispărut din peisajul capitalei în ultimii 80-90 de ani. De la precupeţele Halelor la oltenii cu cobiliţe şi de la vânzătorii ambulanţi de cornuri, îngheţată, rahat şi plăcinte la ziariştii, copii desculţi şi gălăgioşi, ce duceau în toate colţurile oraşului ziarele proaspăt tipărite. Dar cel mai mult ne lipsesc parcă nouă, călătorilor interbelici, anticarii. Cum suntem mai mereu cu nasul prin hârţoage, reviste şi cărţi vechi depănând o lume defunctă, nu îi putem privi decât cu simpatie pe aceşti mânuitori ai hârtiei îngălbenite, din universul cărora a rămas în zilele noastre prea puţin.

Un articol din „Ilustraţiunea română” din iulie 1933 ne oferă câteva informaţii şi anecdote despre anticari. Din acest articol intitulat „Anticarii noştri” aflăm că anticăria ar fi apărut, chipurile, la Lipsca, în urmă cu 433 de ani (la care mai adăugăm 83, câţi au trecut din 1933 încoace), devenind cunoscută în principate abia în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea.

14607971_1168574959884197_608191536_n

Primul anticar autohton ar fi fost Aron Zwiebel, care s-ar fi ocupat până în 1861 cu comercializarea exclusivă a mobilelor vechi. La un moment însă, a găsit în dulapul cumpărat de la un boier câteva cărţi, printre care se afla şi una dintre primele cărţi tipărite sub domnia lui Matei Basarab. Zwiebel, desigur, habar nu avea de acest lucru, dar a decis să arunce hârţoagele nu la gunoi, ci pe o policioară derizorie. Când un boier mare i-a vizitat prăvălia (se spune că ar fi fost însuși Ion Brătianu) şi l-a întrebat cu cât dă cartea aceea, Zwiebel-neştiutorul a spus, mai mult în glumă, 20 de galbeni, sumă mare pe atunci, deşi era convins că hârtiile acelea prăfuite nu erau bune nici măcar de-un foc. Mare a fost mirarea negustorului să îl vadă pe boier scoţând galbenii şi luând fericit cartea la el acasă. Şi uite-aşa Ion Brătianu nu a pus doar bazele statului românesc, ci şi pe cele ale anticăriei. După această păţanie, Aron Zwiebel s-a apucat de negoţul cu cărţi, luându-i apoi ca ajutoare pe fiul său Mendel şi pe nepotul Albert.

În interbelic, anticarii erau aşa de mulţi, încât aveau chiar o casă a lor, Casa anticarilor, în spatele Vămii Poştelor, înspre Dâmboviţa. Acum, din păcate, casa lor nu mai există şi nici ei, bieţii anticari, nu îşi mai etalează volumele pe lângă râu sau pe străzile oraşului.

Oameni inteligenţi, cu simţul afacerii, care prindeau repede informaţii şi cunoştinţe de la clienţii lor, personalităţi din lumea condeiului, a medicinei, a avocaturii, anticarii aveau multe anecdote şi păţanii de povestit. George Ranetti, de pildă, cel care a fost gazetar la Moftul lui Caragiale şi a condus, alături de N.D. Ţăranu, revista de satiră Furnica, avea de mic stofă de umorist.

Librăria și anticăria Eskenasy, la care se ducea Ranetti.

„Micul Ranetti” (deşi era deja student) era mare amator de pistil. De pistil?! O să ne întrebaţi miraţi. Da, de pistil, dar nu este vorba despre partea femeiască a florii, ci de o pastă de fructe uscată (Şăineanu, în 1929, îi spunea magiun de prune sau de gutui, din turcescul „pestil”). Într-atât, încât îşi vindea cărţile la anticar ca să-şi procure minunăţia dulce. “Toată ziua mesteca la pistil, făcea versuri ce miroseau a băcănie, hoinărea cu alţi ștrengari, în loc să frecventeze mai asiduu facultatea de drept la care era înscris”. Odată, păruit de ai lui, s-a dus la anticarul de pe strada Edgar Quinet, să îşi ia cărţile de drept înapoi. Ce să vezi însă, Eskenasy deja le vânduse.

Din ce-ai să trăieşti când t’oi face mare ? Îi zicea uneori tată-său, disperat de lenevia lui Georgică. Din cărţi ! îi răspundea acesta şi îi aducea imediat dovadă : se ducea la anticarul Isac Eskenasy-Cociu şi îi lăsa pentru câţiva lei, toate cărţile lui de drept… Când însă îl lua tată-său la răfuială în serios, ori când începea mamă-să să se vaite şi să plângă (îngrijoratä cum era de viitorul problematic al fiului ei) , Georgică Ranetti se ducea îndărăt la anticar :

– Cociule (îi zicea), tătiţa, pentru că iar am bazardat terfeloagele-alea, mi-a făcut hai în cap şi tobă din spate. Na-ţi dar francu-napoi şi fă acelaş lucru faţă de mine, cu cărţile de ieri.
– Păi le-am vândut, dragă Gică.
– Atunci… mă duc să-i spun să se scarme iar la chimir, zgârcitul dracului !…
În afara amatorilor de pistil, care îşi vindeau averea de hârţoage pentru a-şi procura dulcele drog, mai existau câteva tipuri interesante de clienţi, printre care cleptomanul şi bibliofilul adevărat. Nu era rar ca tot învârtindu-se prin prăvălie, câte unul să dosească o carte sub braţ. Şi tot la fel de puţin rar anticarul nu se prindea. De cele mai multe ori hoţul era nevoit să returneze cartea,prins fiind asupra faptului, şi să plece ruşinat, val-vârtej, din anticariat.

Anticăria lui Hermann Pach, vânătorul de bibliofili

Anticăria lui Hermann Pach, vânătorul de bibliofili

Bibliofilul adevărat însă era cireaşa de pe tort, încununarea aşteptărilor anticarului şi vaca de muls a acestuia. Pe cât era de pasionat, pe atât de uşor de ghicit era bibliofilul, deloc stăpân pe reacţiile sale. Cum intra în prăvălie, amatorul îşi arunca repede ochii pe rafturi. Dacă vedea o carte rară, pe care o căuta de mult, privirile îi erau străbătute de un fulger. Anticarului, mereu cu ochii pe client, nu avea cum să-i scape sclipirea asta pofticioasă. Apoi începea, la fel ca la Hale, o scenă de teatru: bibliofilul, imediat după tresărirea de entuziasm, încerca să se calmeze, se prefăcea neinteresat. Se ducea la alte rafturi din prăvălie, întorcea cărţile pe faţă şi pe dos rapid, le privea scârbit. Apoi se întorcea la raftul dintâi, cu cartea rară, se mai uita la ea, să vadă ce defecte are şi se ducea în faţa anticarului, cu expresia celui care voia să cumpere o carte, orice carte, numai să nu plece cu mâna goală din anticariatul în care a poposit atât de mult timp. Cu vădit dispreţ pe chip şi imensă răceală în glas, bibliofilul îl întreba pe anticar: Cu cât dai fleacul ăsta, domnule Pach?”. Dacă anticarul, neimpresionat de jocul clientului, cerea 70 de lei, bibliofilul dădea 30. La 35-40 cei doi făceau târgul.

Şi uite-aşa anticarul profita de pasiunea ardentă, dar naivă în manifestările ei, a bibliofilului. De la cleptomanul urât de toţi negustorii de hârţoage la bibliofilul adorat şi mult-aşteptat, tipurile umane ce se perindau prin prăvăliile anticarilor erau nenumărate. La fel de nenumărate ca volumele lor prăfuite şi ca dughenele lor ce animau viaţa culturală a capitalei.

culegător, povestitor și repovestitor: Andreea Apostu

sursa citate și imagini: Ilustrațiunea română, 19 iulie 1933, via digibuc.ro

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: