Plecarea în vilegiatură

Leave a comment

October 9, 2016 by calatoriinterbelici

Plecarea în vilegiatură era, în perioada interbelică, o afacere tare complicată. Şi un imperativ social. Bucureşteanul care nu reuşea să evadeze din capitală în luna august era numit „august prostu-n Bucureşti”. Presiunea mondenă era așadar semnificativă. Ori plecai, ori ajungeai de râsul târgului.

Mersul în vilegiatură se făcea după buzunar, ba cu trenul, ba cu automobilul, ba chiar cu transatlanticul până hăt departe în țara sgârie-norilor. Pentru majoritate însă, trenul rămânea principalul mijloc de locomoţie. Tot mai bine decât poştalionul care exista cu doar un veac înainte. Un articol din 1930 din „Realitatea ilustrată” ne dezvăluie mai multe despre aceste peripluri ale bucureștenilor în vacanță.

Când abia se crăpa de ziuă, trenul îşi făcea cu greu, puf-puf, apariţia în Gara de Nord. Începea atunci năvala masei indistincte, întunecate, de călători, lupta coşurilor cu mâncare, zbaterea braţelor încărcate cu bagaje, icnetele de durere de la coatele vecinilor şi strigătele furibunde de victorie. Lumea se urca buluc în vagon, într-o bătălie pe viaţă şi pe moarte, în urma căreia rămâneau puţini supravieţuitori intacţi: Vagoanele nu au stopat bine şi sunt pline, năpustite. Asalt, gesturi isterice, coşuri cu mâncare încleştate în uşile vagoanelor. Hoarda pare cuprinsä, în iureşul ei, de o panică asasină. S’ar zice că o mână de colos invizibil îndeasă o umanitate colcăitoare într’o maşină de tocat carne.  La clasa I mai era cum era, lume mai civilizată, cu fason, dar la clasele inferioare nu era de mirare să vezi femei sleite de asalt mergând cu orele în picioare pe culoar, şi bărbaţi fericiţi, un pic mototoliţi după luptă, tronând pe locurile cucerite cu greu în compartimente.

Odată pornit la drum, îţi dădeai însă seama că maşina de tocat carne era de fapt o oală pe roţi, un lung recipient fierbinte înaintând pe întinderea topită de căldură a patriei. Sângele îţi pulsa în vene, mintea ţi se înceţoşa şi riscai nu de multe ori câteva halucinaţii. Ce bună ar fi o pungă de cauciuc cu gheaţă, pe post de beretă chic! Poate aşa se mai domoleşte chinul şi poţi îndura cu stoicism cele trei sferturi de ceas care te mai despart, să zicem, de Sinaia. Ah, Sinaia, această cutie de rahat răsturnată (rahat turcesc şi dulce desigur): acoperişurile roşii erau dulcegăria trandafirie, iar vilele albe zahărul pudră.

La Sinaia.

La Sinaia, carte poștală interbelică

Capșa de la Sinaia

Capșa de la Sinaia

Sau poate mergeau la mare! Bucureştenii iubeau la nebunie marea. O vedeau fie în fotografii, fie la Constanţa. Era cam acelaşi lucru, căci n-o admirau prea mult. Sub umbrelele în dungi albe şi roşii, bucureştenii stăteau pe chaise-longue-uri să admire mai degrabă elegantele şi eleganţii, întocmai ca pe Calea Victoriei. Valurile erau o treabă secundară. Şi se mai duceau pentru ceva: instantaneul. Fotografia devenise o manie şi mai ales instantaneul la mare. Numai că, recunosc interbelicii, femeile, ţinta obişnuită a aparatelor de fotografiat, nu serau surprinse în ipostazele cele mai măgulitoare: Amatorul fotograf prinde, în zeci de instantanee, pe iubita adorată. Instantaneul însă ucide iremediabil dragostea.- În adevăr, nimic mai ridicol decât momentul când femeia, surprinsă fără să pozeze, iese udă leoarcă din apă, ca o paparudă. Nimic mai grotesc decât instantaneul femeii prinse cu picioarele sucite, ca de cavalerist, sărind după mingea de tenis. Aţi putea spune că e vorba de misoginismul interbelic aici, dar femeile erau de fapt cele deloc încântate de mania soţului sau iubitului de a le poza nu tocmai inspirat. Iubitul sau soţul era, în orice situaţie, fericit.

Sosirea trenului la Mamaia

Sosirea trenului la Mamaia

La Eforie

La Eforie

Pe plajă la Mamaia

Pe plajă la Mamaia

La Constanța, pe plajă

La Constanța, pe plajă

Sau poate interbelicii mergeau la ţară! Bucureștenii îşi cumpărau vile în afara oraşelor, în zone idilice sau staţiuni climaterice, în principal ca să le arate prietenilor şi să le facă în ciudă. În articolul din Realitatea ilustrată, i se dau chiar câteva sfaturi noului proprietar, odată veniţi amicii în vizită:

–    Prietenii vechi pot fi culcaţi la mansardă, în paturi fără saltele, paturile confortabile de jos, din saloane, fiind indicate pentru prietenii mai noi şi mai sus-puşi, situarea în spațiu fiind invers proporțională situării ierarhice.

–    Gazda trebuie să aibă grijă să strice barometrul din vestibul, pentru ca invitaţii să aibă tot timpul impresia că e timp frumos.

–    Proprietarul e sfătuit să nu-i mai invite şi la anul pe cei care au spart porţelanuri scumpe, au ars cu mucuri de ţigări covorul persan, au scos bila de la balustradă scării ca să joace popice sau au câştigat prea mult la poker.

–    Este foarte necesar să chemi un Mitică. Mitică este, după cum se ştie, cel care reuşeşte să o facă să râdă, cu glumele lui, pe bunica surdă şi organizează şedinţele de spiritism şi numerele de magie, pe timp de ploaie.

–    Când invitatul spune anecdote mai vechi de 2 ani, nu exclama: O ştiu! ci ascultă-l politicos până la capăt, cu resemnare.

–    Când simţi că ajungi la capătul răbdării, trimite-ţi singur o telegramă: Tanti Exema grav bolnavă. Vino imediat şi expediază-i rapid pe invitaţi înapoi în capitală, preferabil într-un tren diferit de al tău.

Deşi…pentru cei care se respectă, treaba cu trenul era  cam perimată:  E inutil sä faceţi vilegiatură, dacă nu posedaţi un automobil. Căci v’aţi expune unei totale desconsiderări: Cine oare nu are azi automobilul său? Numai câţiva pârliţi, incapabili de a face afaceri! iar cei cari nu au, träesc exclusiv în nostalgia şi cultul acestui animal sfânt, al timpurilor noastre. Automobilul era, de netăgăduit, obsesia timpurilor moderne. Mulţi oameni, nu neapărat avuți, îşi cumpăraseră automobile în capitală şi, nemaiputând să le întreţină sau să plătească benzină, se apucaseră de taximetrie…

Automobilul, acest animal iubit.

Automobilul, acest animal iubit.

De fapt, animalele sacre ale interbelicilor erau trei: automobilul, căţelul şi patefonul. Despre automobil am vorbit, era mijlocul de locomoţie suprem. Cât despre căţel, acesta trebuia să fie de rigoare pechinez şi cât se poate de urât. Un Bubico la puterea a 10-a. Căci numai pechinezii se purtau pe atunci, şi se purtau foarte urât, mai ales cu covoarele şi necunoscuţii din compartiment. Erau înlocuitorii ideali ai copiilor, alte buclucuri…

femeia-moderna-1

Patefonul era şi el un fetiş indispensabil; nu puteai pleca în vacanţă fără așa ceva. Unde mai pui că era şi foarte accesibil. Astfel că în hoteluri puteai să pui la cale chiar o orchestră de 15-20 de patefoane. Ar fi ieşi din asta „cel mai senzaţional jazz”….

Bucureşteanul însuşi era în cele din urmă un animal, dacă nu sacru, atunci cel puţin ciudat. Plezirist, homo vilegiaturis, pentru el vilegiatura ajungea mai mult un chin decât o plăcere. Sau o fanfaronadă socială. Ceva-ceva mărturisim că a rămas şi astăzi, în doze de un grotesc cu mult mai greu suportabil…Bucureşteanul se întoarce din concendiu mai obosit şi mai trist decât a plecat, dar mulțumit că va stârni mirarea și invidia cunoscuților.

Autor și repovestitor: Andreea Apostu

sursa text: „Realitatea ilustrată”, 19 iunie 1930

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: