Inimi cicatrizate. Radu Jude și reclamele interbelice. Cronică de film.

Leave a comment

November 22, 2016 by calatoriinterbelici

Partea întâi

După simpaticul Aferim (simpatic prin felul minunat în care redă epoca, nu prin subiectul delicat), Radu Jude oferă şi călătorilor interbelici, nu doar celor de secol XIX, o mică bucurie: noul său film, Inimi cicatrizate, adaptare liberă după romanul cu acelaşi titlu publicat de Max Blecher în 1937, cu un an înaintea morţii sale. Romanele lui Max Blecher nu prea se aseamănă cu nimic din producţia noastră literară din acea perioadă. Notele existenţialiste şi suprarealismul coexistă într-o redare frustă a suferinţei, însingurării, depărtării de cotidian şi de aşa-zisa normalitate.

În Întâmplări în irealitatea imediată avem de-a face, de pildă, cu o dereglare (de cele mai multe ori sistematică, voită) a tuturor simţurilor, o exacerbare a lor, în încercarea de a depăşi prizonieratul propriului corp, al lumii înconjurătoare, al durerii, morţii şi putreziciunii, către altceva. Iar  Inimi cicatrizate, roman cu tente autobiografice, este cronica unei morţi anunţate: cea a personajului principal, Emanuel, care, la fel ca Blecher însuşi, suferă de tuberculoză osoasă. „Acţiunea”, dacă o pot numi astfel, este situată în Franţa, în mare parte la Berck-sur-mer, la malul mării, într-un sanatoriu specializat în tratarea maladiilor osoase. Pacienţii stau întinşi cu trupurile prinse în ghips, ca nişte insecte într-un insectar, devenind oameni-obiect cu mişcări stângace, de mecanism defectat fără putinţă de întoarcere. Dar în spaţiul acesta al morţii şi nemişcării, corpurile încă se zbat, încă vorbesc, încă râd şi beau, se veselesc, se îndrăgostesc, se iubesc, se plimbă cu trăsura. Tragicul din asta se naşte: din contrastul puternic dintre nemişcare şi vioiciune sufletească, dintre materia dură a corsetului de ghips şi moliciunea corpului plin de dorinţă şi fragilitate.

Prefer să las la urmă discuţia despre structura şi atmosfera filmului, minusurile şi plusurile sale. În parte m-a bucurat, pe de altă parte m-a dezamăgit. Dar mi-a produs şi o surpriză, o bucurie neaşteptată. Radu Jude este, aparent, un iubitor al reclamelor interbelice, la fel ca noi, călătorii. Protagonistul, Manu (Blecher era alintat de către familie Maniu; în film Emanuel din Inimi cicatrizate şi Blecher, autorul, sunt una şi aceeaşi fiinţă, suferindă, pe patul de spital), îşi însoţeşte constant discursul cu texte din reclamele interbelice ale epocii, cele cu care suntem atât de familiarizaţi din reviste ca Realitatea ilustrată şi Ilustraţiunea română. Pe o voce piţigăiată, cu un “r” rulat, franţuzesc şi comic, Manu reproduce parodic aceste texte pline de multe ori de un umor involuntar. M-am gândit să le trec rapid în revistă, deşi nu am reuşit, luată fiind prin surprindere, să le notez undeva în ordinea în care apar în film. Şi este foarte posibil să fi uitat câteva.

a. Manu îi spune la un moment dat lui Solange, iubitei sale: “Un cuvânt ce spune tot: Mott”, calambur ticluit de Arghezi pentru minunata şampanie Mott. De ce calambur şi nu o simplă rimă? Pentru că avem de a face cu o trimitere la franţuzescul „mot”, care înseamnă nici mai mult, nici mai puţin, decât „cuvânt”. În film sunt menţionaţi şi rivalii de la vinurile şi şampania Rhein.

mott

mott1

rhein

rhein

b. Am tresărit entuziastă şi când a fost pomenită crema Nivea, numai bună pentru protejarea pielii de intemperii. Manu îi citează ironic lui Solange, cea de care este îndrăgostit, această reclamă, într-un moment tensionat.

nivea

c. “Nervoşii mor curând!” îi răspunde Solange, ironizându-l, pentru că esre nervos şi gelos totodată.

15133786_1218598721548487_1674797516_o

d. Bomboanele Beech-Nut din care ronțăie inclusiv Ioan Gură de Aur. Reclama a devenit foarte cunoscută prin pagina Reclame vechi româneşti. O regăsim în film, citită ironic de Manu în ziarul “Vremea”, în care se află şi un articol despre Hitler scris de Emil Cioran, pe care protagonistul nostru nu îl simpatizează deloc.

beechnut

e. Crema de ghete Vultur, mai neagră decât însuşi Cel de jos.

vultur

f. Dacă că tot este vorba despre un sanatoriu, nu puteau lipsi medicamentele. La un moment dat, una dintre asistente spune „nici un cămin fără Aspirin”. Este vorba despre aspirina de la Bayer, des întâlnită în reclamele din presa interbelică.

15207923_1218599228215103_2144537813_n

aspirin

Pe lângă aceste reclame, este inserată în film şi introducerea muzicală de la programul de radio realizat de Stroe şi Vasilache, “Ora veselă”. Vocile celor doi umorişti celebri în perioada interbelică apar într-un moment cel puțin interesant (vă las să îl descoperiți singuri, ducându-vă la cinematograf).

Partea a doua

În ceea ce priveşte filmul, acesta conturează o atmosferă  suprarealistă, presărată generos cu umor negru. Șerban Pavlu, doctorul,  face un rol extrem de bun, amintind pe alocuri de Undeva la Palilula, cu replici deopotrivă comice și dure, oscilând între cinism şi grotesc. Referinţele picturale fac deliciul studenţilor la arte, litere şi oamenilor de cultură în general: de la oglinda convexă şi dalele amintind de picturile lui Van Eyck, la scena lecţiei de anatomie a lui Rembrandt. Inserţiile parodic publicitare ale protagonistului, Manu, au şi ele farmecul lor, deşi sunt destul de frecvent forţate, introduse cumva nepotrivit. Jocul actorului lasă uneori, din păcate, de dorit, replicile voit intelectuale sunând fals, ca şi cum ar fi fost citite de pe o foaie. Desigur, poate asta era intenţia regizorului şi a actorului, să redea limbajul nenatural al intelectualului. Dar ar fi puţin trist ca Blecher să fie redus la un automat parodic de reclame şi un pedant incurabil. Pedanteria răzbate fals şi din discuţiile filosofice sau poetice, secvenţele cu recitări de versuri alunecând încet spre penibil şi fiasco.

Dar actorii au avut şi momentele lor bune: Alexandru Dabija ca tatăl lui Manu, Șerban Pavlu ca domnul doctor sau Ana Munteanu drept Katty, o tânără pacientă. Solange, protagonistul, Victor, Zed, ni s-au părut uneori nişte şcolari interpretând stângace un rol în fața clasei. Prea puţin s-a transmis veritabil dincoace de ecran, cel puţin în cazul meu.

Filmul are o dublă cheie de interpretare, destinul lui Max Blecher fiind identificat în filmul lui Radu Jude cu cel al evreimii de la sfârşitul interbelicului şi din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. Când Manu este dus de pildă cu trenul la Bucureşti ca să fie operat, se aude răsunător Sfântă tinerețe legionară. Filmul este de asemenea presărat cu discuții despre Hitler, Nae Ionescu şi Emil Cioran. Nu îmi dau seama în ce măsură este corect faţă de Blecher, care nu şi-a transpus statutul etnic în literatură, să fie cantonat în această identitate din care nu şi-a făcut public un destin sau o operă. Nu vreau să fiu înţeleasă greşit: nerecunoaşterea crimelor împotriva umanităţii comise faţă de populaţia evreiască din România constituie una dintre marile noastre probleme şi pete ascunse. Devierea spre dreapta extremă în cazul generației Criterion, despre care se vorbește la un moment dat în film este iarăși cât se poate de reală și de gravă. Cred însă că discuțiile despre Nae Ionescu, Cioran și Hitler se puteau  introduce altcumva, mai puțin stângace, transparent și didactic. Mi se pare puțin nepotrivită instrumentalizarea destinului şi textelor lui Blecher în scopul evidenţierii contextului politic al epocii. Sau doar instrumentalizarea lor, fără nimic altceva. Cumva se trece pe lângă esenţial – esenţialul fiind literatura, vocea dureros de autentică a lui Blecher ce se înfăşoară în ea.

Un aspect mai puţin fericit a fost de asemenea alegerea de a intercala fragmente din proza lui Blecher între momentele importante ale filmului. Înţeleg că este o măsură practică, pentru a sări peste distanţe mari de timp şi a comprima agonia personajului în câteva capitole fundamentale, însă de multe ori citatele nu se potrivesc mai deloc cu acţiunea (o fi fost voită dorinţa de contrast? cam îndoielnică ipoteza), prea lungi, prea rupte de ritmul general al secvenţelor filmice. Poate sunt o fanatică Blecher, ce crede în necesitatea fidelităţii faţă de vocea auctorială ce se identifică cu cea naratorială în romanele sale. Mi-aş fi dorit să îl simt pe Blecher acolo, în film. Nu l-am simţit. Nu ştiu dacă Manu, cel construit de Jude, seamănă mai mult cu Blecher-omul real, din carne şi oase, decât cu cel transpus în scris. Şi nici nu importă pentru mine prea mult acest lucru. Ar fi cu atât mai trist să continuăm să creăm filme biografice, în locul unor filme cu substanţă reală. Era necesară o transpunere a naturii intime a romanului pe ecran prin mijloace cinematografice. S-a preferat însă o redare “academistă”, facil narativă, care ne oferă o reconstituire colorată şi aproape banală, deja clişeizată, a perioadei interbelice, complet exterioară şi străină fluxului intens de trăiri din roman. Intercalarea pasajelor literare face în plus, din acest film, un hibrid nereuşit, nici redare a aceloraşi esențe prin mijloace filmice, nici completă rupere de text, pe care îl înglobează: o simplificare aproape caricaturală a “acțiunii”, mai digerabilă, pierderea pe drum a stilului şi trăirilor (care puteau fi redate printr-un “stil” cinematografic) şi resturi de literatură introduse forțat.

Poate s-a dorit a fi o reinterpretare. Reinterpretare a fost, însă, detașându-mă pe cât pot, obiectiv, ceva nu a reuşit. Fac abstracţie pentru câteva clipe de romane, de spiritul lui Blecher din ele, şi îmi dau seama că jocul actoricesc, precum și unele opţiuni tehnice, structurante, au făcut ca acest film să nu fie unul întru totul fericit. Nu sunt nici prea veselă, nici prea tristă după ce l-am văzut. Ceea ce poate fi destul de grav. “Mediocritate”.

Închei repede textul, speriată de acest cuvânt. Şi rectific, e un film ce trebuie văzut, însă nu extraordinar, atâta tot. Deşi putea fi.

Autor: Andreea Apostu, ajutată de spiritul de observație şi de impresiile lui Vlad B. şi Adrian I.-I.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: